Fericirea, cea pe care o căutăm cu ardoare, vine din calitatea relaţiilor pe care le avem pe parcursul vieţii noastre. Exact cu acest lucru mă ocup eu. Cum să îi ajut practic pe oameni să aibă relaţii frumoase, pline de viaţă, împlinite. Şi îmi place tare mult ceea ce fac.
Ceea ce mă întristează este că deseori când cuplurile vin la mine este prea târziu.
Pentru că unul dintre ei deja a renunţat la relaţie. Şi unii o spun clar:
„Am venit că să văd cum facem să nu sufere copiii.” sau
„Eu nu mai vreau să mai ofer alte şanse, este prea târziu pentru mine.”
Alţii nu o afirmă, dar arată renunţarea prin ceea ce fac:
„Nu pot să trec peste ceea ce a făcut.” şi continuă la nesfârşit cu reproşurile faţă de un trecut care nu poate fi schimbat. Rămân cantonaţi atunci, în loc să trăiască prezentul şi să construiască viitorul încă posibil.
„Nu mai pot avea încredere în el după ce m-a trădat.” Şi povestea se transformă într-un roman poliţist ieftin. Îmi pare o cursă dureroasă pentru detalii sordide: „Şi ce ai făcut cu ea?” „Spune-mi ce simţi cu el.” „Spune-mi exact cum s-a întâmplat, dă-mi toate detaliile. Trebuie să ştiu.”
Şi cel interogat, din dorinţa de a repara relaţia, face după mine greşeala de a-i povesti. Iar toate acele amănunte nu fac decât să agraveze suferinţa celui înşelat. Este ca un cuţit care se înşurubează încet în rană. Iar ceea ce părea o soluţie – „E mai bine să ştiu, am nevoie să ştiu.” – devine sursa unor conflicte perpetuate la nesfârşit: „Dar de ce ai făcut-o?” „Dar de ce eu nu sunt suficient de bună?” „Iar v-aţi întâlnit?”
Şi dacă vă întrebaţi cum se sfârşesc poveştile, ei bine, se întâmplă deseori să ajungă într-un punct în care să aleagă să se respecte pe sine şi până la urmă şi pe celălalt. Şi atunci ies din apa călduţă şi murdară a unei relaţii în care nu se mai regăsesc.
Iar că să încheie cu adevărat relaţia, vor avea de lucrat, pentru a face curăţenie în interior : să se elibereze de ce a fost rău şi apoi să păstreze tot ce au primit bun. Pentru că deseori atunci când suferă prea mult din cauza gesturilor celuilalt, se şterg toate amintirile frumoase trăite încă de la începutul relaţiei.
Iar apoi le este mai uşor să se deschidă pentru a începe o nouă relaţie: „Acum îmi este mai clar ce vreau.” „Îmi doresc să petrecem mai mult timp împreună, în aer liber.” „De acum încolo voi spune mai clar ceea ce mă deranjează, nu vreau să îl mai cicălesc.” „Este important pentru mine ca pe lângă timpul petrecut împreună, să mă pot bucura de timpul meu, fie că vreau să mă văd cu prietenele, fie că mă ocup de pictură.”
Sunt alte situaţii în care cei doi reuşesc să înlăture „mizeria” acumulată pe parcursul relaţiei. Şi apoi descoperă că pot continua planul lor de la început, de a îmbătrâni împreună. Iar pentru că acum şi-au spus ce aveau pe suflet, planul se adaptează persoanelor care au devenit, între timp. „O iubesc şi îmi doresc să continuăm. O vreau alături de mine. Şi ştiu că va fi nevoie să schimb unele lucruri.” „Am clarificat ce ne enervează şi mi-am amintit să îi vorbesc atunci când e pregătit să mă asculte. Adică nu imediat ce a intrat pe uşă de la serviciu.”
Şi, cu astfel de paşi mici, observ cum ochii ajung să le zâmbească atunci când se privesc unul pe celălalt. Şi îşi revin la râsul complice de la început. Îşi planifică întâlniri romantice în care lasă pentru altă dată discuţiile despre copii şi despre cine dă cu aspiratorul săptămâna aceasta.
Şi pentru că ştiu că se poate ca o relaţie să reziste frumos în timp, mi-aş dori ca fiecare din membrii unui cuplu să facem măcar un lucru esenţial pentru acesta. Înainte de a deschide gura pentru a vorbi partenerului nostru, să ne răspundem la o simplă întrebare:
„Ceea ce urmează să spun construieşte sau distruge relaţia noastră?”
Pentru că viaţa şi relaţiile noastre se recreează în fiecare zi, de către amândoi. Prin fiecare cuvânt, gest sau îmbrăţişare.
* Reproducerea totală sau parțială a acestui text se va face doar cu acordul Centrului Amaneser si cu mentionarea sursei.
